Amsterdam, un oraș întotdeauna înșelător

Am  ajuns pentru prima dată în Amsterdam, în 2013, la începutul lunii August. Primul contact a fost sofisticatul aeroport Schiphol și zona de business din zona de sud a orașului, Amsterdam Zuid. Berea băută alături de corporatiști la una dintre terase odata cu venirea serii, m-au făcut să cred că Amsterdam este orașul unde aș vrea să lucrez, orașul care poate oferi acel mix mult dorit între viața personală și dezvoltarea profesională. Nu era cu siguranță ceva extraordinar, dar pur și simplu m-a uimit dezinvoltura câtorva corporatiști, impecabil îmbrăcați, care puteau trece de la atmosfera de job la o atmosferă complet relaxată. Halbele de bere de pe mese, servietele lăsate neglijent lângă scaunele înalte de bar, fondul sonor al terasei m-au dus cu gândul atunci la jobul ideal, acela de la care te poți detașa, dar în același timp de care ești mulțumit din punct de vedere profesional.



Un simpatic tramvai m-a adus din zona de business către centrul orașului, experiență pe care din nou, am apreciat-o și am mai adăugat o bilă albă orașului. Relaxare, curățenie, bicicliști peste tot care se grăbeau să mă calce la fiecare pas, clădiri uniformizate de mărime medie, dar plăcute la vedere, micuțe magazine alimentare cu oarece specific oriental sunt lucrurile care m-au surprins imediat ce am pătruns în oraș. Poate o să spuneți că acestea se pot găsi și în alte mari orașe europene. Este adevărat, dar am uitat să vă spun că acesta era primul mare oraș occidental pe care îl vizitam.

Zilele următoare, entuziasmul a început să scadă, dar tot eram impresionat de ce vedeam. Am avut noroc să ajung în celebru centru al orașului într-o zi lucrătoare, astfel că nu am fost lovit direct de uriașul val de turiști care se revarsă de obicei pe străzile înguste din această zonă. Dar chiar și cu aglomerația greu de evitat în Amsterdam, sunt câteva locuri unde îți poți trage sufletul. Piața Rembrandt, unde este păcat să nu îți începi ziua cu o cafea la una dintre terase. La câteva străzi distanță ajungeți în Piața Dam unde ai o bună ocazie să te dezmeticești și să te gândești pe ce străzi vrei să o apuci. Dacă te-ai gândit să o iei înspre Piața cu Flori, ai făcut o alegere bună, doar că va trebui să vă continuați plimbarea cu ghivece cu flori carnivore, saci cu bulbi de lalele, cutii de metal cu pământ și semințe, asta doar daca vă considerați un începător în grădinărit sau v-ați gândit la ceva suveniruri inedite pentru cei dragi.

V-ați băut cafeaua, ați cumpărat mult doritele lalele olandeze, poate vă e foame? Nu vă grăbiți. Străbătând străzile centrului de-a lungul canalelor vă puteți întâlni cu diferite restaurante, începând de la cele argentiniene recunoscute pentru celebrele steak-uri și continuând cu cele arăbești, turcești, pizzerii și nu în ultimul rând, poate cele mai vizibile, cele cu specific asiatic amenajate fastuos asemenea unor pagode.

Poate ați simțit un miros înțepător sau un fum înecăcios, nu vă faceți griji. Chiar dacă este dimineață ori seară, amatorii de iarbă, legală aici, sunt la datorie la orice pas în coffeeshop-uri. Și dacă tot sunteți aici, faceți o scurta vizita la unul dintre cele mai celebre, coffeeshop-uri, Dampkring. Veți "respira" puțin din experiența lui Brad Pitt și a lui George Clooney din Ocean 12.

Dar pentru ce mai este cunoscut Amsterdamul? Pentru Red Light District. Trebuie să spun că aveam alte așteptări... Primul contact vizual a fost șocant, primele lampadare roșii pe care le-am văzut, fiind cele din preajma bisericii Oude. Nu știam că zona este destinată anumitor amatori de fetish-uri cu doamne mai corpolente de culoare, dar m-am dezmeticit repede. Dar Red Light District nu este recunoscut degeaba. Pe bună dreptate, plimbându-te pe acele străzi poți întâlni fete atrăgătoare, poate multe dintre ele, din România, dar atmosfera pe care eu am simțit-o acolo este, din păcate, cea de "Piața Obor" adaptată la serviciile de aici....

Amsterdamul înseamnă  mai mult decât acest centru înghesuit și foarte comercial. As include în această categorie și celebrul muzeu Heineken care atrage un număr semnificativ de turiști, care pleacă mulțumiți și fericiți după cele câteva beri incluse în prețul biletului și cu câteva suveniruri simpatice, customizate sau nu.

Dar cred că este foarte important să nu uit despre, poate, una dintre cele mai faine activități, plimbarea cu barca pe canalele orașului. Pentru început, recomand bărcile turistice care oferă un ghid audio și o plimbare care acoperă principalele puncte de atracție. Daca sunteţi un grup mai curajos de 6-8 persoane, vă recomand o bărcuța pe care o puteți închiria si conduce singuri, ferindu-va cu atenţie de bărcile mai mari și mai ignorante, de hidrobicicletele amatorilor ... și de stâlpii de pod.

Uit ceva? Cam da... Pentru o vedere de la înălțime a orașului și o tartă cu fructe, dați o fuga si la ultimul etaj al bibliotecii, situate in apropierea gării ("Bibliotheek"). Daca tot sunteți
în zonă, merită o încercare și muzeul de inovație "Nemo". Dacă nu reușiți să mai dați in mintea copiilor, atunci o să vă facă bine o scurta pauză pe terasa de la ultimul etaj.

După 4 vizite în Amsterdam, în ultimii 4 ani, pot spune fără a vedea modificări majore în oraș că a reușit să mă uimească, să mă lase indiferent, să mă facă să mă reîntorc sau nu.

Ar putea să fie oricând, în orice anotimp, o alegere bună pentru un weekend prelungit sau de ce nu, parte a unui ”Euro-trip” care să cuprindă și alte orașe olandeze sau belgiene, cum ar fi Rotterdam, Maastricht, Delft, Liege.

PS - Cum ajungeți în Amsterdam?
Sunt două companii aeriene care asigură ruta București - Amsterdam, TAROM și KLM.
Dacă reușiți să vă achiziționați biletul din timp (cam cu câteva luni înainte), prețul unui bilet dus-întors având plecare vineri și întoarcere duminică poate ajunge sub 150 EUR.

De asemenea, și Air Serbia oferă prețuri asemănătoare, dar va trebui să aveți o escală de aproximativ o oră în Belgrad.

Copenhaga, orașul cald al Nordului

Copenhaga nu este recunoscută ca și alte capitale europene pentru o viață de noapte intensă, dar nici nu te poți plânge că te plictisești. Are un centru vechi interesant, curat, cu multe puburi și restaurante înghesuite și are în același timp, zona Nyhavn, de unde pleacă ambarcațiunile turistice pentru croaziere scurte pe mare și pe canalele orașului. Pe lângă celebrele case divers colorate, așezate înghesuit una lângă alta, se pot găsi aici simpatice restaurante de unde poți comanda diverse specialități pescărești. Iar dacă nu îți este foame sau nu găsești o masă liberă, poți lua un loc pe pontonul pietruit și să admiri bărcile ”parcate” în zonă.

Copenhaga are parte de o ”insulă” de neconformism, de o evadare din Uniunea Europeană, un loc asemănător unui ghetto cu butoaie metalice arzând la colțul străzii, plin cu terase și baruri decorate cât mai hippiot posibil, un loc în care se permite consumul de droguri ușoare, în care te poți manifesta așa cum nu poți în alt loc și în care nu ești arătat cu degetul. În schimb, fotografiatul este interzis. Nu este un loc pe care l-am agreat, am plecat cât mai repede de acolo, dar îl recomand cu căldură amatorilor de astfel de senzații.

Orice turist care ajunge în Copenhaga și nu are foarte mult timp de pierdut, trebuie să încerce o călătorie cu barca în zona portului și pe canalele orașului. Chiar dacă majoritatea prețurilor din Danemarca sunt mai mari ca în alte țări europene, biletul pentru plimbarea cu barca și florile sunt chiar decente și poate mai mici ca în alte capitale europene. Revenind la turul orașului cu barca, poți admira în mai puțin de 2 ore printre cele mai interesante obiective turistice de aici: Mica Sirenă (...care chiar e mică), cladirea Operei din Copenhaga, palatul Amalienborg, palatul Christiansborg, aspectul deosebit al Bibliotecii, numită și ”The Black Diamond”, dar în același timp poți admira și unele dintre cele mai elitiste zone rezidențiale ale orașului și celebrele poduri istorice. Excursia este și o bună oportunitate să descoperi puțin din istoria orașului, ghidul făcând de multe ori referire la unul dintre cei mai apreciați regi ai locului, Christian al IV-lea, în timpul căruia Copenhaga a cunoscut una dintre cele mai bune perioade de dezvoltare.

Când am întrebat ce ar trebui să nu ratez în scurta mea vizită în Copenhaga și mi s-a răspuns: parcul de distracții Tivoli am devenit puțin sceptic. M-am gândit că nu poate un simplu parc de distracții să fie chiar așa reprezentativ ... și nici nu mai sunt la vârsta să mă bucure câteva mașini de produs andrenalină. M-am înșelat. Parcul Tivoli, situat vis-a-vis de cea mai importantă gară a orașului, se adresează tuturor vârstelor, este un parc viu în care îți poți petrece o bună parte din zi. Personal, am încercat roller coaster-ul dar și o ”roată” în care ești suspendat la o înălțime mai mare și rotindu-te la o viteză considerabilă, ai parte de o panoramă la 360 de grade a orașului. Era să uit înghețata. Să n-o uitați! 

Nu știu dacă poți considera Copenhaga ca pe un oraș bun de shopping, dar poate fi o opțiune. Sunt câteva magazine în centrul orașului, dar și unul dintre cele mai mari mall-uri din zona scandinavă, Field´s.

M-aș întoarce oricând în Copenhaga să continui descoperirea sa, dar până atunci rămân cu câteva amintiri faine pe care aș vrea sa le mai experimentez cu prima ocazie: burger-ul de la Halifax, cocktailul încercat pe o bancă de lemn pe una din străzile centrului vechi, plaja aproape sălbatică de la malul Mării Nordului, paharul de vin baut pe pontonul de la Nyhavn la lăsatul serii, plimbările pe Amagerbrogade.

Copenhaga iți poate oferi mult mai mult decât ce am enumerat eu mai sus, dar cu siguranță vei avea nevoie de mai mult de trei zile pentru acest lucru. Oricum, se poate enumera printre cele mai reusite city break-uri din Europa.

Întâlnirea cu vikingii

De cele mai multe ori, în momentul în care m-am decis în privinţa locurilor pe care vreau sa le vizitez, am încercat să elimin din listă locurile clasice care apar pe primele pagini ale pliantelor de turism, destinațiile aglomerate de turişti grăbiți să bifeze câteva obiective turistice. Îmi place să vizitez un loc pentru a suprinde comunitatea așa cum se comportă într-o zi obișnuită și pentru prietenii pe care o să-i gasesc acolo.

Copenhaga, în vara anului 2014, a corespuns acestor criterii minimale şi iată-mă pentru prima dată în drum spre o ţară nordică. Din păcate, la acea vreme nu exista o rută directă București-Copenhaga așa că a trebuit să cercetez puțin pentru a descoperi cea mai bună variantă cu escală. Air Baltic reintrodusese la începutul anului 2014 curse regulate Bucureşti - Riga, oferind o mulţime de legături către ţările nordice. Prețul avantajos, escala scurtă din Riga și curiozitatea m-au făcut să-i aleg. Zborul a fost unul cu puţine emoţii, şi asta nu din prisma faptului că un avion al Malaysian Airlines fusese doborât în Ucraina într-o perioadă de timp destul de apropiată de zborul meu, ci din cauza timpului limitat pe care îl ai la dispoziţie în Riga pentru a prinde avionul de legătură şi din cauza dezorganizării din aeroport, lucru remarcat şi la zborul de întors.

Dar după câteva ore de zbor, iată-mă pe pământ danez, ”lovit” puțin de un soare pe care poate nu-l anticipam. De pe lângă modernul aeroport identific autobuzul care mă va duce în centrul orașului, de-a lungul străzii Amagerbrogade, îmi găsesc un loc confortabil și pentru 20-30 de minute nu reușesc să-mi dezlipesc privirea de la elegantele cartiere ale capitalei daneze, de la casele frumos întreținute, de la curățenia unei capitale nordice. Renunțând la a mai număra stațiile, în momentul când mă prind că autobuzul a intrat pe Amagerbrogade încep să mă ”alertez” și să caut cu privirea un anumit aprozar la care țineam minte că ar trebui sa cobor. Identific aprozarul și mă trezesc în mijlocul unui cartier cochet, cu blocuri nu foarte înalte de 3-4 etaje, așezate pe străzi paralele ca niște ”afluenți” ai mai celebrei străzi, mai sus amintite. Toate au o anumită tipologie nordică având un aspect înghesuit, cu camere înalte și scări interioare abrupte, în formă de spirală.

În fine, timpul de pierdut este limitat și că nu pot să mă bucur foarte mult de atmosfera pașnică a cartierului pentru că pornim într-o scurtă excursie către Roskilde. Deja încep să mă acomodez cu transportul în comun și cu tarifele calculate în funcție de numărul zonei în care dorești să ajungi. Un lucru pe care l-am găsit interesant a fost faptul că cu aceleași tichete destinate transportului în Copenhaga am și putut călători cu trenul către Roskilde. Distanța este de aproximativ 30 de km, iar cu trenul poți ajunge cam într-o jumătate de oră. Roskilde este un vechi oraș danez recunoscut de turiști în special datorită muzeului de bărci ale vikingilor. Drumul de la gară până aproape de țărm, locul unde se și găsește muzeul este unul plăcut. Ești inconjurat de case masive nordice, pe alocuri cu câte un supermarket, o bancă ori un magazin de pantofi, străbați o piață dominată de o veche catedrală gotică după care te pierzi printr-un simpatic parc la capătul căruia reușești să dai din nou de Marea Baltică și de siluetele unor bărci de lemn specifice unor vremuri mai îndepărtate. Tânjind după căteva minute de leneveală pe iarba crudă, ieșim cu regret din parc și ajungem în fața muzeului. Croaziera într-o bărcuța vikingă nu o mai prindem, dar surprindem tot felul de ateliere pregătite special pentru copii prin care aceștia învață cât mai multe despre vechile meșteșuguri ale strămoșilor vikingi. Mi s-a părut impresionantă ideea de a reconstrui câteva bărci cât mai aproape de cele originale. Muzeul povestește mai multe și despre un experiment din anul 2007 când cățiva entuziaști au reușit să reconstruiască cinci bărci vikinge cu care au refăcut un vechi traseu, între Roskilde și Dublin. Poate mai multe informații despre acest experiment transformat  le puteți găsi pe site-ul BBC. Pe lăngă prototipuri de bărci, experimentul de care vorbeam mai devreme, în cadrul muzeului se mai pot descoperi informații interesante referitoare la istoria si cultura vikingilor. Vizita la Roskilde merită fara îndoială, iar dacă muzeul vikingilor nu vă încântă, atunci un scurt moment de relaxare petrecut pe iarba crudă a parcului împreuna cu un pahar de vin rose o să vă convingă că alegerea făcută a fost una bună.

Belgradul printre stropi de ploaie

Drumul dintre Borsko Jezero și Belgrad este unul plăcut, mare parte din el, petrecându-ne-o pe autostradă, imediat ce am trecut pe lângă Paracin. În puțin peste 3 ore ajungem în aglomerația belgrădeană, reușim să ne rătăcim pe traseu, dar până la urmă, ajungem cu bine la apartamentul pe care l-am închiriat pentru 3 zile, de data aceasta prin intermediul platformei Airbnb, în simpaticul și vechiul cartier, Dorćol.


Nu avem cum să nu ratăm în prima seară, o scurtă vizită la vechea fortăreață Kalemegdan. Chiar dacă în ultimii 5 ani nu am observat nici o schimbare la aspectul cetății și la parcul ce-o înconjoara, Kalemegdanul încă reușește să-ți ofere câteva clipe de relaxare, oferindu-ți o imagine splendidă asupra orașului vechi și nou, asupra punctului de întâlnire a Dunării și a Savei care ocolește insula Veliko Ratno (care cred că înseamnă insula marelui război). Cetatea Kalemegdan este cu siguranță unul dintre cele mai importante puncte de atracție al Belgradului și nu trebuie ratat chiar dacă ești poate doar într-o scurtă și aglomerată călătorie de business în capitala sârbă.




După câteva zeci de minute de plimbare prin cetate, este păcat să nu-ți potolești setea la una din terasele pietonalului Knez Mihajlova. De-a lungul străzii poți găsi pe lăngă numeroasele ”kafane de oraș” și multe reprezentanțe ale unor case de modă cunoscute, dar și mici tarabe cu suveniruri ori diverse reprezentații live ale unor artiști de ocazie. Ori de câte ori am vizitat Belgradul, strada Knez Mihajlova a reprezentat doar un reper între Kalemegdan si Terazije (o veche piață din centrul Belgradului) și uneori un loc de pauză și hidratare. Poate kafanele transformate în pub-uri occidentale, poate pizza servită în restaurante semi-tradiționale ori poate doar aglomerația constantă mă fac să nu mă opresc foarte mult în această zonă și să caut întotdeauna alternative. Anul acesta am avut puțin ghinion și din cauza ploii care nu prea dorea să ne lase să descoperim Belgradul așa cum ne doream, ne-a făcut să intrăm din pub în pub și din terasă în terasă, astfel încât, la un moment dat chiar glumeam că dacă ne plimbăm pe stradă de la un capăt la altul o sa avem wi-fi constant de la parolele strânse din fiecare local.


Totuși, în prima seară am reușit să evadăm câteva sute de metri mai departe în zona mea preferată a acestui oraș, în adevăratul lor centru vechi, Skadarlija. Belgrădenii au reușit să păstreze această mică străduța cât mai aproape de înfățișarea pe care o avea în vremurile ei de glorie. Astfel, o mulțime de kafane pitorești te așteaptă într-un decor original cu mâncarea tradițional sârbească și cu muzică live frumos interpretată de către vestiții tamburași. Am ales de această data, ”Dva Jelena” pentru terasa spațioasă și pentru atmosfera veselă de acolo. Nu ne-a părut rău pentru că am putut degusta o delicioasă bela vešalica asortată cu o salată neglijabilă, un pahar de rakija pentru a lupta cu vremea urâtă de afară și am stins cu bere Lav. Dacă în zona Timocului poate ne așteptam să mai fim întâmpinați în românește din cauza distanței mici, în centrul Belgradului am fost plăcut impresionați când chelnerul, la auzul veștii că suntem români, ne-a întrebat amuzat ”Șciți rumânește?”. Dacă tot am lăudat mâncarea și băutura, nu trebuie să uităm nici de ambianța muzicală. O simpatică trupă de tamburași au reușit să ne facă seara mai frumoasă cu melodii vechi sârbești, unele din repertoriul celebrului "Cune" Gojković, Tozovac ori chiar și din al mai ”tinerilor” Miroslav Ilić sau Šaban Šaulić. 

Ne retragem mai târziu spre casă, obosiți din cauza drumului dar și încântați că am putut gusta pentru câteva ore, boemia Belgradului.

Dimineața următoare ne oferă doar puțină răcoare și o vreme cam ploioasă care nu ne entuziasmează prea mult să descoperim și alte locuri interesante din Belgrad. Facem un plan și ne propunem să vizităm Muzeul Nikola Tesla, grandioasa biserică Sf. Sava și Muzeul de Istorie al Iugoslaviei. Am reușit să ajungem la muzeul celebrului inventator, dar n-am izbutit să prindem în timp util un grup organizat însoțit de ghid, iar sfatul primit a fost să ne întoarcem în câteva ore. N-am reușit, dar sperăm că poate la următoarea vizită o să încercăm să ne sincronizăm. 
Fiind nu foarte departe, ne abatem puțin și vizităm impresionanta biserică Sfântul Sava aflată într-o veșnică construcție, nu înainte de a-i mai face o poză eroului sârb, Karađorđe.

Din dorința de a descoperi în mod involuntar Belgradul, decidem să mergem pe jos până la Muzeul de Istorie. Am trecut prin prăfuita gară belgrădeană, pe lângă fostul Minister al Apărării, rămas o ruină pentru a aduce aminte de bombardamentele din 1999 ale NATO și ne-am îndreptat spre muzeu de-a lungul unei străzi cu câteva ambasade, strada Kneza Miloša. Grăbiți de amenințarea ploii, trecem repede unul dintre numeroasele poduri ale Belgradului, dar ne oprim totuși la un cochet restauranta, La Costa, unde ne pregătim sufletește pentru vizita la mult mai sobrul muzeu de istorie. Reușim să ne revigorăm cu o bere sârbească, înfruntăm ploaia prin Hyde Park și iată-ne în fața unui muzeu, cu arătare de construcție comunistă. Intrăm în muzeu, dar pe măsură ce înaintăm prin culoarele generoase și austere, începem să regretăm decizia luată. Nu mă așteptam la prea mult ”entertainment” din partea unui muzeu de istorie, dar nu mă așteptam nici la un muzeu închinat realizărilor lui Tito. Sunt numeroase filme care înfățisează evenimente istorice importante, documente la fel de reprezentative, dar ... prea mult Tito. Foarte posibil că am ratat o parte din muzeu, probabil cea mai importantă, mausoleul maresalului. 

Ne-am încumetat să ieșim prin ploaia din ce în ce mai ”agresivă” pănă ce am ajuns aproape de bulevardul Kneza Aleksandra Karađorđevića, unde la vederea unei case ce părea transformată în bar ("Treehouse"), am decis că este un moment potrivit de pauză, sau măcar să sperăm că o să mai treacă ploaia. Am intrat într-o verandă a unei case, în care se găseau câteva fotolii de răchita, cărți, reviste, o simpatică pisică și încercăm să ne hotărâm ce am dori din austerul meniu. Plouați până la piele, cafeaua este prima alegere, dar văzând în bar căteva sticle neetichetate, ne facem curaj și comandăm și un pahar de licoare magică sârbească, binecunoscuta Šljivovica. Modul de servire a fost unul destul de informal, până şi drumul spre baie trecând prin nişte camere obişnuite posibil locuite. După ce am plecat de acolo, făcând puţin "research" am descoperit că este un centru cultural, după părerea mea, puţin mai neconvenţional. Personal, mi s-a părut un loc în contrast cu zona în care se află, lăngă un muzeu în care realizările comunismului sunt apreciate, între stadioanele celor două mari rivale, Partizan şi Crvena Zvezda ("Steaua Roşie").

Cu puţin ajutor din partea chelnerului, plecăm din cartierul Dedinje, folosim pentru prima dată în această excursie transportul în comun şi ne întoarcem în zona centrală, unde ne petrecem seara prin câteva pub-uri sau restaurante. Acum nu prea are rost să le enumăr pentru că niciunul nu m-a atras în mod special.


Cam asta este povestea din scurta vizită în Belgrad din 2014. Drumul spre casă a fost unul clasic prin Pozarevac, trecem în fugă prin ruinele cetăţii Golubac şi ne abatem puţin în drumul spre vamă, dând o fugă din nou la Kafanica Elite, din Kladovo pentru o delicioasă pljeskavica.

Descoperind Valea Timocului - Serbia, August 2014

       Chiar dacă nu o sa încep cronologic, aș dori ca primul meu articol de pe acest nou blog să se refere la un loc pe care eu îl apreciez foarte mult și unde mă întorc mereu cu drag, Serbia.

       În ultimii 6 ani, mi-am facut un obicei de a vizita Serbia aproape an de an și în principal nu am ratat în nici un an Belgradul. Povești despre călătoriile mele de aici, le-am publicat și pe blogul personal, dejaniudici.blogspot.com și cred că este păcat să nu le amintesc și aici.

2012: Am fost la Guca

2011: "Busujokul" din Negotin si "Pljeskavica" din Belgrad

2010: Din nou in Serbia, din nou acasa...si mereu in Balcani

2009: Excursie in Serbia, iulie 2009

    În 2014, după un an de pauză, prin iulie, am decis să revizitez Serbia, fără un plan detaliat, având destinația finală Belgradul. Am pornit la drum împreună cu un prieten cu mașina personală a acestuia cu gândul că vom face un popas în zona Timocului unde avea să ne întâlnim cu un bun prieten din Ljubljana, după care ne vom opri la Belgrad pentru 3-4 zile.

   Prima parte a traseului, unul clasic, Bucuresti - Craiova - Drobeta Turnu Severin - Kladovo, a fost și de data aceasta unul lipsit de suprize, dar ca întotdeauna foarte lung. Nu vreau să scap această ocazie pentru a reitera nevoia unei autostrăzi/drum expres care să lege Bucureștiul de autostrada care duce spre Belgrad și implicit de coridorul 10 pan-european. Ar reprezenta o variantă acceptabilă pentru a ajunge în centrul Europei, nu numai pentru turiști dar și pentru marii transportatori rutieri. Până atunci, vom continua să admirăm ”detaliile” Olteniei, mergând mare parte a drumului pe o singură bandă, încercând diferite slalomuri printre numeroase camioane.

 

    Revin la excursia noastră. Drumul de la București până la Porțile de Fier a durat aproximativ 4 ore și jumătate cu o scurtă oprire în Slatina, la o benzinărie. După 4 ore, iată-ne ajunși pe tărâm sărbesc, șerpuind pe lângă Dunăre. Pe drumul spre Kladovo, un scurt orășel cochet, aflat la aproximativ 20 de km de graniță, ne întâmpină diverse depozite care îmi aduc aminte de vechile ”en-gross-uri” din Romania anilor ”90, acestea reprezentând o sursă de cumpărături pentru românii din zonă datorită produse de bază vândute la prețuri mai mici decât în piețele românești.

     În mai puțin de 20 de minute, ajungem în Kladovo. Găsind foarte ușor un loc de parcare, este păcat să nu pierzi câteva minute admirând Dunarea dintr-o scurtă plimbare pe lângă terasa hotelului Djerdap. Și chiar dacă nu regăsești cele mai bune sentimente privind un dezolant mal românesc, te poți consola cu un prânz pe cinste la unul dintre restaurantele din centrul micului orăsel, Kafanica Elite ( http://www.elite.co.rs/ ). Este păcat să ratați un delicios mușchiuleț de porc, numit de sârbi, ”Bela Vesalica”, ori spectaculosul burger sârbesc, ”Punjena Pljeskavica”, servite cu mare grijă de atenți ospătari sârbi.

    Tot în Kladovo, puteți încerca plaja amenajată pe malul Dunării, ori savura o cafea pe terasa vechiului hotel socialist, Djerdap. Vă puteți delecta cu imaginea minunatului fluviu, dar și cu imaginea unei Românii căreia nu-i pasă de potențialul ei turistic, și lasă să mai curgă multă apă pe Dunăre până când o să se trezească. Din fața hotelului Djerdap, puteți lua și un vapor care vă va plimba de-a lungul Clisurii Dunării, având ca principal obiectiv, monumentul lăsat de romani, Tabula Traiana. N-am apucat să profit de acesta, pentru că aparent, acesta face curse doar în weekend, așa că poza de mai jos a fost facută de pe o barcuța românească, cu câteva săptămâni înaintea aventurii sârbești.

     Părăsim Kladovo și o luăm spre Negotin, unul dintre cele mai mari orașe din zonă, prin satele unde cu mult noroc poți auzi vorbindu-se si cântându-se românește, sau o combinție între sârbă și o limbă română căreia îi lipsesc cuvinte apărute în vocabularul său, în ultimii 100 de ani. Grabovica, Brza Palanka și deodată, în mijlocul câmpului, virăm la dreapta, înspre Slatina și Urovica. Două sate, care în timpul verii se aglomerează cu localnicii întorși din Austria sau Germania(Nemacka, cum le place sârbilor să-i spună). Sunt două sate cu case impozante, unele semănând cu casele din Alpi, altele cu pagode chinezești, toate aruncate cât mai aproape de micuța stradă care străbate satul.

După câteva slalomuri, o pădure deasă, străbătută de același drum pricăjit, ne iese în cale și nu ne lasă altă alternativă decât să continuăm pe traseul forestier, sperând să nu avem surpriza unei mașini mai mari cu care să ne întâlnim din sens opus. Începem să devenim sceptici că vom ajunge pe acest drum la Jabukovac, dar GPS-ul ne transmite că în câteva minute vom ajunge la destinație. Și ajungem în sat exact așa cum spune GPS-ul, trecând la fel, printre case ale sârbilor întorși din străinătate pe perioada verii.

     Jabukovac este unul dintre cele mai mari sate din zona Timocului Sârbesc locuit de un număr semnificativ de vlahi. Se numără printre satele în care te poți descurca fără probleme cu limba română. Am nimerit poate, într-un moment neprielnic în Jabukovac, moment pe care poate doar Kusturica l-ar fi putut imagina și transforma într-o capodoperă cinematografică. Terenul de baschet din centrul localității folosit și pentru principalele manifestări ale comunității găzduia o nuntă care probabil începuse de 3 zile, cel puțin, ținănd cont că era Marți. La câțiva pași, peste drum, biserica găzduia o ceremonie de înmormântare a unui tânăr din sat. La mijloc, o fanfară intona diverse cântece, pe care cu greu le-am putut asocia fie înmormântării, fie nunții. În rest, lume multă adunată, îmbrăcată elegant, oameni care coborau din mașini cu număr de Austria, ori Germania.

   După ce am așteptat cuminți desfăsurarea emoționantului eveniment, am luat-o împreună cu un prieten de-al locului înspre ieșirea din sat, către ”sălaș”. Nu au sârbii cele mai bune drumuri, dar nu știu pe unde prin România am dat de asfalt, printre dealuri, prin păduri, printre terenuri agricole. Din când în când, mai dădeam și de câte o casă, iar după discuțiile cu localnicii, am înțeles că și înainte satul era destul de răsfirat, iar în ultimii zeci de ani, sătenii s-au retras către vatra satului, în jurul centrului Jabukovac-ului.

   Tragându-ne sufletul pentru 30 de minute, la umbra unui copac cu coroană impresionantă ne-am bucurat de apă rece din ”bunar” (fântâna românească) și am gustat și câteva guri de bere sârbeasca, Zaječarsko. M-am mirat că am dat pe acolo peste un tânăr, originar de prin Argeș care lucra în perioada verii prin ograda unor gospodari sârbi. Se pare ca Serbia, chiar dacă a trecut prin două războaie, tot mai reprezintă o alternativă mai bună de lucru decât Romania pentru cei care îsi duc viața după o zi pe alta.

   Cam flămânzi după atâtea ore de drum, ne retragem de la ”sălaș” către următorul sat cu scopul de a găsi o ”kafană” care să ne potolească foamea. Štubik este un sat lângă Jabukovac, ce se află pe drumul dintre Negotin si Belgrad. Aproape de centrul satului, o kafana ne iese în cale și la sfatul prietenului care ne însoțea, oprim și ne așezăm la masă. Bineînteles că o să-l lăsăm pe el să negocieze meniul, mai ales că era de-al locului iar chelnerul îi era cunoscut. După aproximativ 15 minute, în care ne-am potolit setea cu câteva pahare de bere Zaječarsko, ne trezim cu câteva platouri în care abundă carnea de porc și de oaie (câteva pljeskavice serioase, cârnati sârbești (Kobasica) și câteva bucăți de carne grasă de oaie). Nu au fost neglijate nici salatele, amintindu-mi acum vag de câteva felii de castravete și roșii. Iar ca să nu ne plictisim, pe lângă muzica veche pe care o auzeam de la un TV pornit, am auzit și o scurtă poveste de viață de la un domn de peste 60 de ani, care mai rupea și în română câte o înjurătură din când în când. A fost un ”deliciu” să-i auzim experiențele avute cu români, prin Slovenia, el fiind prin anii 80-90 angajat la KOMPAS, vechea agenție de turism iugoslavă.

 
     Ne luăm la revedere și pornim înspre Negotin, coborând dealurile Timocului acompaniați de muzica vlahilor interpretata de regretatul Sobodan Domacinovic sau de reinterpretări ale unor formații locale a ”hitului” Mr. Saxo Beat. Trecem și pe lânga Mănăstirea Bukovo ctitorită între secolele 13 și 14 la care merită să te oprești și dacă ești foarte grăbit pentru un pahar de apă rece și răcoritoare.

Negotin nu este un oraș spectaculos, dar în schimb este unul prietenos și linistit. Ajunși la o oră de seară, ne-am putut bucura de pietonalul plin de terase unde cu ușurință am găsit o masă liberă și de un joc de șah cu piese gigantice la care participau bărbați de-ai orașului la a doua vârstă. Și nu a putut nici să ne scape din vedere o scenă amenanjată pentru un eveniment organizat de către Guvernul României si Guvernul Serbiei, sprijinit de către Uniunea Europeană, Uniune căreia se pare că nu i s-a apreciat contribuția.

Pentru că se lasă seara, ne urcăm în mașină și ne grăbim să ajungem în Bor, cel mai mare oraș  din Estul Serbiei, acesta fiind recunoscut din punct de vedere industrial pentru una dintre cele mai mari mine de cupru din regiune. Nu am apucat să admirăm orașul, dar ne-am putut bucura de câteva ore la o terasă din centrul orașului unde câțiva tineri interpretau hituri sârbesti pentru toate gusturile. Mi-a făcut o deosebită plăcere să descopăr minunata melodie a muntenegreanului Zoran Kalezic, ”Sta ce meni vino”, dar mi-am și adus aminte de unde vin manelele românești când s-a ”dezlănțuit” o melodie despre o anumită regină din Balcani (”Kraljica Balkana”).

Din întâmplare, am stat la masă alături de localnici, de belgrădeni ori sloveni și am avut surpriza să putem discuta cu unii dintre ei mai repede în română decât în engleza  din diverse motive cum ar fi; rude îndepărtate de etnie română ori alte contexte referitoare la faptul că suntem recunoscuți în întreaga Europa pentru diverse ”meserii” nu foarte onorabile.
Oamenii au fost extraordinari și s-au asigurat că șederea noastră în mica lor regiune o să fie cât mai agreabilă. Și așa ne-am trezit în acea noapte până în camera unui hotel de lângă minunatul lac Borsko jezero.
 Chiar dacă în recepția hotelului Jezero am fost întâmpinați de câteva statui muncitorești propagandiste, serviciile oferite de hotel sunt foarte bune, iar prețurile sunt mai mult decât decente.


Și în plus am avut marea surpriză ca toți angajații hotelului să înțeleagă foarte bine limba română. A fost extraordinar să ne trezim dimineața în fața unui asemenea peisaj, dar în același timp, ne-a părut rău că va trebui sa plecăm fără să ne bucurăm prea mult de frumusețea locului și de prietenia gazdelor noastre.