În ultimii 6 ani, mi-am facut un obicei de a vizita Serbia aproape an de an și în principal nu am ratat în nici un an Belgradul. Povești despre călătoriile mele de aici, le-am publicat și pe blogul personal, dejaniudici.blogspot.com și cred că este păcat să nu le amintesc și aici.
2012: Am fost la Guca
2011: "Busujokul" din Negotin si "Pljeskavica" din Belgrad
2010: Din nou in Serbia, din nou acasa...si mereu in Balcani
2009: Excursie in Serbia, iulie 2009
În 2014, după un an de pauză, prin iulie, am decis să revizitez Serbia, fără un plan detaliat, având destinația finală Belgradul. Am pornit la drum împreună cu un prieten cu mașina personală a acestuia cu gândul că vom face un popas în zona Timocului unde avea să ne întâlnim cu un bun prieten din Ljubljana, după care ne vom opri la Belgrad pentru 3-4 zile.
Prima parte a traseului, unul clasic, Bucuresti - Craiova - Drobeta Turnu Severin - Kladovo, a fost și de data aceasta unul lipsit de suprize, dar ca întotdeauna foarte lung. Nu vreau să scap această ocazie pentru a reitera nevoia unei autostrăzi/drum expres care să lege Bucureștiul de autostrada care duce spre Belgrad și implicit de coridorul 10 pan-european. Ar reprezenta o variantă acceptabilă pentru a ajunge în centrul Europei, nu numai pentru turiști dar și pentru marii transportatori rutieri. Până atunci, vom continua să admirăm ”detaliile” Olteniei, mergând mare parte a drumului pe o singură bandă, încercând diferite slalomuri printre numeroase camioane.
Revin la excursia noastră. Drumul de la București până la Porțile de Fier a durat aproximativ 4 ore și jumătate cu o scurtă oprire în Slatina, la o benzinărie. După 4 ore, iată-ne ajunși pe tărâm sărbesc, șerpuind pe lângă Dunăre. Pe drumul spre Kladovo, un scurt orășel cochet, aflat la aproximativ 20 de km de graniță, ne întâmpină diverse depozite care îmi aduc aminte de vechile ”en-gross-uri” din Romania anilor ”90, acestea reprezentând o sursă de cumpărături pentru românii din zonă datorită produse de bază vândute la prețuri mai mici decât în piețele românești.
În mai puțin de 20 de minute, ajungem în Kladovo. Găsind foarte ușor un loc de parcare, este păcat să nu pierzi câteva minute admirând Dunarea dintr-o scurtă plimbare pe lângă terasa hotelului Djerdap. Și chiar dacă nu regăsești cele mai bune sentimente privind un dezolant mal românesc, te poți consola cu un prânz pe cinste la unul dintre restaurantele din centrul micului orăsel, Kafanica Elite ( http://www.elite.co.rs/ ). Este păcat să ratați un delicios mușchiuleț de porc, numit de sârbi, ”Bela Vesalica”, ori spectaculosul burger sârbesc, ”Punjena Pljeskavica”, servite cu mare grijă de atenți ospătari sârbi.
Tot în Kladovo, puteți încerca plaja amenajată pe malul Dunării, ori savura o cafea pe terasa vechiului hotel socialist, Djerdap. Vă puteți delecta cu imaginea minunatului fluviu, dar și cu imaginea unei Românii căreia nu-i pasă de potențialul ei turistic, și lasă să mai curgă multă apă pe Dunăre până când o să se trezească. Din fața hotelului Djerdap, puteți lua și un vapor care vă va plimba de-a lungul Clisurii Dunării, având ca principal obiectiv, monumentul lăsat de romani, Tabula Traiana. N-am apucat să profit de acesta, pentru că aparent, acesta face curse doar în weekend, așa că poza de mai jos a fost facută de pe o barcuța românească, cu câteva săptămâni înaintea aventurii sârbești.
Părăsim Kladovo și o luăm spre Negotin, unul dintre cele mai mari orașe din zonă, prin satele unde cu mult noroc poți auzi vorbindu-se si cântându-se românește, sau o combinție între sârbă și o limbă română căreia îi lipsesc cuvinte apărute în vocabularul său, în ultimii 100 de ani. Grabovica, Brza Palanka și deodată, în mijlocul câmpului, virăm la dreapta, înspre Slatina și Urovica. Două sate, care în timpul verii se aglomerează cu localnicii întorși din Austria sau Germania(Nemacka, cum le place sârbilor să-i spună). Sunt două sate cu case impozante, unele semănând cu casele din Alpi, altele cu pagode chinezești, toate aruncate cât mai aproape de micuța stradă care străbate satul.
După câteva slalomuri, o pădure deasă, străbătută de același drum pricăjit, ne iese în cale și nu ne lasă altă alternativă decât să continuăm pe traseul forestier, sperând să nu avem surpriza unei mașini mai mari cu care să ne întâlnim din sens opus. Începem să devenim sceptici că vom ajunge pe acest drum la Jabukovac, dar GPS-ul ne transmite că în câteva minute vom ajunge la destinație. Și ajungem în sat exact așa cum spune GPS-ul, trecând la fel, printre case ale sârbilor întorși din străinătate pe perioada verii.
Jabukovac este unul dintre cele mai mari sate din zona Timocului Sârbesc locuit de un număr semnificativ de vlahi. Se numără printre satele în care te poți descurca fără probleme cu limba română. Am nimerit poate, într-un moment neprielnic în Jabukovac, moment pe care poate doar Kusturica l-ar fi putut imagina și transforma într-o capodoperă cinematografică. Terenul de baschet din centrul localității folosit și pentru principalele manifestări ale comunității găzduia o nuntă care probabil începuse de 3 zile, cel puțin, ținănd cont că era Marți. La câțiva pași, peste drum, biserica găzduia o ceremonie de înmormântare a unui tânăr din sat. La mijloc, o fanfară intona diverse cântece, pe care cu greu le-am putut asocia fie înmormântării, fie nunții. În rest, lume multă adunată, îmbrăcată elegant, oameni care coborau din mașini cu număr de Austria, ori Germania.
După ce am așteptat cuminți desfăsurarea emoționantului eveniment, am luat-o împreună cu un prieten de-al locului înspre ieșirea din sat, către ”sălaș”. Nu au sârbii cele mai bune drumuri, dar nu știu pe unde prin România am dat de asfalt, printre dealuri, prin păduri, printre terenuri agricole. Din când în când, mai dădeam și de câte o casă, iar după discuțiile cu localnicii, am înțeles că și înainte satul era destul de răsfirat, iar în ultimii zeci de ani, sătenii s-au retras către vatra satului, în jurul centrului Jabukovac-ului.
Tragându-ne sufletul pentru 30 de minute, la umbra unui copac cu coroană impresionantă ne-am bucurat de apă rece din ”bunar” (fântâna românească) și am gustat și câteva guri de bere sârbeasca, Zaječarsko. M-am mirat că am dat pe acolo peste un tânăr, originar de prin Argeș care lucra în perioada verii prin ograda unor gospodari sârbi. Se pare ca Serbia, chiar dacă a trecut prin două războaie, tot mai reprezintă o alternativă mai bună de lucru decât Romania pentru cei care îsi duc viața după o zi pe alta.
Cam flămânzi după atâtea ore de drum, ne retragem de la ”sălaș” către următorul sat cu scopul de a găsi o ”kafană” care să ne potolească foamea. Štubik este un sat lângă Jabukovac, ce se află pe drumul dintre Negotin si Belgrad. Aproape de centrul satului, o kafana ne iese în cale și la sfatul prietenului care ne însoțea, oprim și ne așezăm la masă. Bineînteles că o să-l lăsăm pe el să negocieze meniul, mai ales că era de-al locului iar chelnerul îi era cunoscut. După aproximativ 15 minute, în care ne-am potolit setea cu câteva pahare de bere Zaječarsko, ne trezim cu câteva platouri în care abundă carnea de porc și de oaie (câteva pljeskavice serioase, cârnati sârbești (Kobasica) și câteva bucăți de carne grasă de oaie). Nu au fost neglijate nici salatele, amintindu-mi acum vag de câteva felii de castravete și roșii. Iar ca să nu ne plictisim, pe lângă muzica veche pe care o auzeam de la un TV pornit, am auzit și o scurtă poveste de viață de la un domn de peste 60 de ani, care mai rupea și în română câte o înjurătură din când în când. A fost un ”deliciu” să-i auzim experiențele avute cu români, prin Slovenia, el fiind prin anii 80-90 angajat la KOMPAS, vechea agenție de turism iugoslavă.
Ne luăm la revedere și pornim înspre Negotin, coborând dealurile Timocului acompaniați de muzica vlahilor interpretata de regretatul Sobodan Domacinovic sau de reinterpretări ale unor formații locale a ”hitului” Mr. Saxo Beat. Trecem și pe lânga Mănăstirea Bukovo ctitorită între secolele 13 și 14 la care merită să te oprești și dacă ești foarte grăbit pentru un pahar de apă rece și răcoritoare.
Negotin nu este un oraș spectaculos, dar în schimb este unul prietenos și linistit. Ajunși la o oră de seară, ne-am putut bucura de pietonalul plin de terase unde cu ușurință am găsit o masă liberă și de un joc de șah cu piese gigantice la care participau bărbați de-ai orașului la a doua vârstă. Și nu a putut nici să ne scape din vedere o scenă amenanjată pentru un eveniment organizat de către Guvernul României si Guvernul Serbiei, sprijinit de către Uniunea Europeană, Uniune căreia se pare că nu i s-a apreciat contribuția.
Pentru că se lasă seara, ne urcăm în mașină și ne grăbim să ajungem în Bor, cel mai mare oraș din Estul Serbiei, acesta fiind recunoscut din punct de vedere industrial pentru una dintre cele mai mari mine de cupru din regiune. Nu am apucat să admirăm orașul, dar ne-am putut bucura de câteva ore la o terasă din centrul orașului unde câțiva tineri interpretau hituri sârbesti pentru toate gusturile. Mi-a făcut o deosebită plăcere să descopăr minunata melodie a muntenegreanului Zoran Kalezic, ”Sta ce meni vino”, dar mi-am și adus aminte de unde vin manelele românești când s-a ”dezlănțuit” o melodie despre o anumită regină din Balcani (”Kraljica Balkana”).
Din întâmplare, am stat la masă alături de localnici, de belgrădeni ori sloveni și am avut surpriza să putem discuta cu unii dintre ei mai repede în română decât în engleza din diverse motive cum ar fi; rude îndepărtate de etnie română ori alte contexte referitoare la faptul că suntem recunoscuți în întreaga Europa pentru diverse ”meserii” nu foarte onorabile.
Oamenii au fost extraordinari și s-au asigurat că șederea noastră în mica lor regiune o să fie cât mai agreabilă. Și așa ne-am trezit în acea noapte până în camera unui hotel de lângă minunatul lac Borsko jezero.
Chiar dacă în recepția hotelului Jezero am fost întâmpinați de câteva statui muncitorești propagandiste, serviciile oferite de hotel sunt foarte bune, iar prețurile sunt mai mult decât decente.
Și în plus am avut marea surpriză ca toți angajații hotelului să înțeleagă foarte bine limba română. A fost extraordinar să ne trezim dimineața în fața unui asemenea peisaj, dar în același timp, ne-a părut rău că va trebui sa plecăm fără să ne bucurăm prea mult de frumusețea locului și de prietenia gazdelor noastre.
În mai puțin de 20 de minute, ajungem în Kladovo. Găsind foarte ușor un loc de parcare, este păcat să nu pierzi câteva minute admirând Dunarea dintr-o scurtă plimbare pe lângă terasa hotelului Djerdap. Și chiar dacă nu regăsești cele mai bune sentimente privind un dezolant mal românesc, te poți consola cu un prânz pe cinste la unul dintre restaurantele din centrul micului orăsel, Kafanica Elite ( http://www.elite.co.rs/ ). Este păcat să ratați un delicios mușchiuleț de porc, numit de sârbi, ”Bela Vesalica”, ori spectaculosul burger sârbesc, ”Punjena Pljeskavica”, servite cu mare grijă de atenți ospătari sârbi.
Tot în Kladovo, puteți încerca plaja amenajată pe malul Dunării, ori savura o cafea pe terasa vechiului hotel socialist, Djerdap. Vă puteți delecta cu imaginea minunatului fluviu, dar și cu imaginea unei Românii căreia nu-i pasă de potențialul ei turistic, și lasă să mai curgă multă apă pe Dunăre până când o să se trezească. Din fața hotelului Djerdap, puteți lua și un vapor care vă va plimba de-a lungul Clisurii Dunării, având ca principal obiectiv, monumentul lăsat de romani, Tabula Traiana. N-am apucat să profit de acesta, pentru că aparent, acesta face curse doar în weekend, așa că poza de mai jos a fost facută de pe o barcuța românească, cu câteva săptămâni înaintea aventurii sârbești.
Părăsim Kladovo și o luăm spre Negotin, unul dintre cele mai mari orașe din zonă, prin satele unde cu mult noroc poți auzi vorbindu-se si cântându-se românește, sau o combinție între sârbă și o limbă română căreia îi lipsesc cuvinte apărute în vocabularul său, în ultimii 100 de ani. Grabovica, Brza Palanka și deodată, în mijlocul câmpului, virăm la dreapta, înspre Slatina și Urovica. Două sate, care în timpul verii se aglomerează cu localnicii întorși din Austria sau Germania(Nemacka, cum le place sârbilor să-i spună). Sunt două sate cu case impozante, unele semănând cu casele din Alpi, altele cu pagode chinezești, toate aruncate cât mai aproape de micuța stradă care străbate satul.
După câteva slalomuri, o pădure deasă, străbătută de același drum pricăjit, ne iese în cale și nu ne lasă altă alternativă decât să continuăm pe traseul forestier, sperând să nu avem surpriza unei mașini mai mari cu care să ne întâlnim din sens opus. Începem să devenim sceptici că vom ajunge pe acest drum la Jabukovac, dar GPS-ul ne transmite că în câteva minute vom ajunge la destinație. Și ajungem în sat exact așa cum spune GPS-ul, trecând la fel, printre case ale sârbilor întorși din străinătate pe perioada verii.
Jabukovac este unul dintre cele mai mari sate din zona Timocului Sârbesc locuit de un număr semnificativ de vlahi. Se numără printre satele în care te poți descurca fără probleme cu limba română. Am nimerit poate, într-un moment neprielnic în Jabukovac, moment pe care poate doar Kusturica l-ar fi putut imagina și transforma într-o capodoperă cinematografică. Terenul de baschet din centrul localității folosit și pentru principalele manifestări ale comunității găzduia o nuntă care probabil începuse de 3 zile, cel puțin, ținănd cont că era Marți. La câțiva pași, peste drum, biserica găzduia o ceremonie de înmormântare a unui tânăr din sat. La mijloc, o fanfară intona diverse cântece, pe care cu greu le-am putut asocia fie înmormântării, fie nunții. În rest, lume multă adunată, îmbrăcată elegant, oameni care coborau din mașini cu număr de Austria, ori Germania.
După ce am așteptat cuminți desfăsurarea emoționantului eveniment, am luat-o împreună cu un prieten de-al locului înspre ieșirea din sat, către ”sălaș”. Nu au sârbii cele mai bune drumuri, dar nu știu pe unde prin România am dat de asfalt, printre dealuri, prin păduri, printre terenuri agricole. Din când în când, mai dădeam și de câte o casă, iar după discuțiile cu localnicii, am înțeles că și înainte satul era destul de răsfirat, iar în ultimii zeci de ani, sătenii s-au retras către vatra satului, în jurul centrului Jabukovac-ului.
Tragându-ne sufletul pentru 30 de minute, la umbra unui copac cu coroană impresionantă ne-am bucurat de apă rece din ”bunar” (fântâna românească) și am gustat și câteva guri de bere sârbeasca, Zaječarsko. M-am mirat că am dat pe acolo peste un tânăr, originar de prin Argeș care lucra în perioada verii prin ograda unor gospodari sârbi. Se pare ca Serbia, chiar dacă a trecut prin două războaie, tot mai reprezintă o alternativă mai bună de lucru decât Romania pentru cei care îsi duc viața după o zi pe alta.
Cam flămânzi după atâtea ore de drum, ne retragem de la ”sălaș” către următorul sat cu scopul de a găsi o ”kafană” care să ne potolească foamea. Štubik este un sat lângă Jabukovac, ce se află pe drumul dintre Negotin si Belgrad. Aproape de centrul satului, o kafana ne iese în cale și la sfatul prietenului care ne însoțea, oprim și ne așezăm la masă. Bineînteles că o să-l lăsăm pe el să negocieze meniul, mai ales că era de-al locului iar chelnerul îi era cunoscut. După aproximativ 15 minute, în care ne-am potolit setea cu câteva pahare de bere Zaječarsko, ne trezim cu câteva platouri în care abundă carnea de porc și de oaie (câteva pljeskavice serioase, cârnati sârbești (Kobasica) și câteva bucăți de carne grasă de oaie). Nu au fost neglijate nici salatele, amintindu-mi acum vag de câteva felii de castravete și roșii. Iar ca să nu ne plictisim, pe lângă muzica veche pe care o auzeam de la un TV pornit, am auzit și o scurtă poveste de viață de la un domn de peste 60 de ani, care mai rupea și în română câte o înjurătură din când în când. A fost un ”deliciu” să-i auzim experiențele avute cu români, prin Slovenia, el fiind prin anii 80-90 angajat la KOMPAS, vechea agenție de turism iugoslavă.
Ne luăm la revedere și pornim înspre Negotin, coborând dealurile Timocului acompaniați de muzica vlahilor interpretata de regretatul Sobodan Domacinovic sau de reinterpretări ale unor formații locale a ”hitului” Mr. Saxo Beat. Trecem și pe lânga Mănăstirea Bukovo ctitorită între secolele 13 și 14 la care merită să te oprești și dacă ești foarte grăbit pentru un pahar de apă rece și răcoritoare.
Negotin nu este un oraș spectaculos, dar în schimb este unul prietenos și linistit. Ajunși la o oră de seară, ne-am putut bucura de pietonalul plin de terase unde cu ușurință am găsit o masă liberă și de un joc de șah cu piese gigantice la care participau bărbați de-ai orașului la a doua vârstă. Și nu a putut nici să ne scape din vedere o scenă amenanjată pentru un eveniment organizat de către Guvernul României si Guvernul Serbiei, sprijinit de către Uniunea Europeană, Uniune căreia se pare că nu i s-a apreciat contribuția.
Pentru că se lasă seara, ne urcăm în mașină și ne grăbim să ajungem în Bor, cel mai mare oraș din Estul Serbiei, acesta fiind recunoscut din punct de vedere industrial pentru una dintre cele mai mari mine de cupru din regiune. Nu am apucat să admirăm orașul, dar ne-am putut bucura de câteva ore la o terasă din centrul orașului unde câțiva tineri interpretau hituri sârbesti pentru toate gusturile. Mi-a făcut o deosebită plăcere să descopăr minunata melodie a muntenegreanului Zoran Kalezic, ”Sta ce meni vino”, dar mi-am și adus aminte de unde vin manelele românești când s-a ”dezlănțuit” o melodie despre o anumită regină din Balcani (”Kraljica Balkana”).
Din întâmplare, am stat la masă alături de localnici, de belgrădeni ori sloveni și am avut surpriza să putem discuta cu unii dintre ei mai repede în română decât în engleza din diverse motive cum ar fi; rude îndepărtate de etnie română ori alte contexte referitoare la faptul că suntem recunoscuți în întreaga Europa pentru diverse ”meserii” nu foarte onorabile.
Oamenii au fost extraordinari și s-au asigurat că șederea noastră în mica lor regiune o să fie cât mai agreabilă. Și așa ne-am trezit în acea noapte până în camera unui hotel de lângă minunatul lac Borsko jezero.Chiar dacă în recepția hotelului Jezero am fost întâmpinați de câteva statui muncitorești propagandiste, serviciile oferite de hotel sunt foarte bune, iar prețurile sunt mai mult decât decente.
Și în plus am avut marea surpriză ca toți angajații hotelului să înțeleagă foarte bine limba română. A fost extraordinar să ne trezim dimineața în fața unui asemenea peisaj, dar în același timp, ne-a părut rău că va trebui sa plecăm fără să ne bucurăm prea mult de frumusețea locului și de prietenia gazdelor noastre.
Nu uita bisericile ctitorite de Radu cel Mare in Valea Timocului. Aproape 10 biserici.
RăspundețiȘtergere